Mult stimate şi iubite, tovarăşe preşedinte,
Mult-stimaţi tovarăşi guvernanţi,
Vă rog să mă iertaţi.
Vă rog să mă iertaţi că 20 de ani am crezut în promisiunile voastre. Că am deschis în fiecare dimineaţă ochii, timp de 20 de ani, de la revoluţie, cu speranţă. Cu credinţa că ceva se va schimba.
Că am să ies pe străzile oraşului meu mic din nordul ţării şi am să văd oameni fericiţi. Cu aproape umila încredere că am să pot intra în magazine şi am să pot să îmi cumpăr ce-mi doreşte inima, că am să pot să intru într-o librărie, să-mi permit azi o carte, mâine o carte, pentru a face o bibliotecă pe care să le-o las copiilor mei, pentru că am îndrăznit să aştept clipă de clipă ziua în care să pot deveni mândrul proprietar al unui apartament în care să trăiesc, să îmi educ copiii, să am o viaţă normală, să pot vedea un film, să pot schimba o perdea, să pot să am sărbători fericite fără să îmi fie teamă că n-am să am bani de pâine tocmai în ajun de Crăciun.
Vă rog să mă iertaţi că n-am avut puterea necesară să sper în continuare. Căci, cum să explic, între timp copiii mei au crescut, eu m-am maturizat - chiar am început să îmbătrânesc - şi licărul acela de speranţă pe care l-am purtat 20 de ani în suflet şi priviri a început să se atrofieze. Nu dintr-o dată. Încetul cu încetul, atins de picătura voastră chinezească. Ieri o manea şi iluziile că în România cultura mai înseamnă ceva s-au spulberat. Apoi un sat distrus din Maramureşul meu iubit laolaltă cu credinţa că acele locuri vor rămâne de-a pururea o oază de linişte, de istorie. Pe urmă am încercat să văd, totuşi, ce aţi făcut, material, în 20 de ani. NIMIC. Tot ce s-a făcut a fost făcut de ROMÂNII care azi îmbătrânesc dezamăgiţi, se pensionează dezamăgiţi, MOR dezamăgiţi. Părinţii şi bunicii mei, ai prietenilor mei, ai Românilor care suferă. Români care au trăit o viaţă anostă, mizeră, sărăcăcioasă, plină doar de speranţă, Români care au mers la lucru să poată să-şi plătească întreţinerea, taxele, mâncarea. Cred că în ordinea asta.
Vă rog să mă iertaţi că nu am avut puterea să mă adaptez cerinţelor voastre de a trăi în continuare în modul în care aţi învăţat si pe care l-aţi promulgat voi: "Românul trăieşte de unde lucrează". Oricât m-aţi încurajat prin tratamentul vostru de nemernici, pe mine, pe alţii, mulţi dintre noi am rezistat. Foarte mulţi. N-am învăţat să furăm şi încă ne putem privi prietenii şi familiile în ochi.
România nu e ţara voastră şi n-a fost vreodată. Asta se vede prin modul în care aţi tratat-o, aţi înjosit-o, v-aţi bătut joc de poporul ei. Aţi băgat-o cu capul în gard să nu mai poată mişca şi-aţi muls-o şi aţi violat-o până aţi băgat-o în reanimare.
Acum veniţi şi cereţi sacrificiul suprem al poporului Român în numele speranţei pentru generaţiile viitoare. M-am săturat să sper pentru generaţiile viitoare. generaţiile viitoare vor păţi la fel dacă vă vom lăsa în continuare să ne trataţi ca pe o masă de opincari. Orice proces are un acuzat şi un acuzator. Nu ştiu de ce vi s-ar da minima şansă la apărare, pe care voi nu aţi dat-o nici lui Ceauşescu, nici unui întreg popor. Ne-aţi pus la zid atunci, alături de el şi ne-aţi împuşcat viaţa. Aş vrea să am atât de mulţi bani să vă dau în judecată pentru vieţile pe care le-aţi distrus, pentru generaţiile pe care le-aţi dus de nas şi îngropat cu promisiunile voastre. Pentru minciunile sfruntate pe care le-aţi propovăduit 20 de ani.
