Democraţia, bat-o cucu'

"Cât de recunoscători ar trebui să fim că trăim într-o democraţie glorioasă! Fiecare om, propriul său suveran! Toţi suntem egali! Nu există aristocraţie, administraţia serveşte poporul.

În această mare democraţie fiecare om lucrează. Toţi suntem muncitori. Există diverse grade ale muncii. Unii sunt mai fericiţi cu slujba lor decât alţii. Dar peste tot există nemulţumiţi de munca ce le-a fost atribuită. Unii se plâng că cei care depun cele mai mari eforturi sunt plătiţi prost, de parcă simpla satisfacţie a muncii n-ar fi deajuns.

E adevărat. Mulţi dintre cei cărora li se oferă onoarea de a presta cele mai grele munci nu apreciază distincţia care li s-a dăruit. O societate nu poate exista fără clase. Societatea noastră ar fi într-un teribil declin dacă nu ar exista o clasă socială care să furnizeze fiinţe umane pentru azile de săraci, bordeluri, poliţie.

Societatea are nevoie de o clasă muncitoare care să construiască, să facă drumuri, să cultive grâne, să crească animale, să croiască haine. Are, de asemenea, nevoie de o clasă care să consume. Pe urmă mai avem nevoie de o clasă care să păstreze pacea între cele două clase – una care produce dar nu poate folosi şi una care foloseşte dar nu vrea să producă. Am întrebat odată pe cineva de ce vrea să fie în Poliţie. Mi-a răspuns: “Poliţia e la fel de importantă ca lumina soarelui. Fără ea, viaţa şi proprietatea ar fi în pericol.”

Cu cât ai mai puţin cu atât ai mai mare nevoie de protecţie împotriva celor care nu au nimic.

Muncitorii altei clase sunt cei care nu muncesc cu mâinile. Cei care îşi folosesc creierul. Ei oferă înteligenţă muncitorului care foloseşte mâinile şi îi permit acestuia să muncească. Sunt aşa-zişii angajatori. Ei sunt cei care îi “lucrează” pe muncitori şi devin astfel forţe puternice în societate. Ce ar face un sărman muncitor ignorant care nu ştie altceva decât să lucreze şi să se supună dacă n-ar fi această clasă care să îi ofere de lucru?

După războiul civil, în timpul reconstrucţiei, un negrişor a intrat în birourile de Plasare a Forţei de Muncă din Memphis.

“Ici-şa ie Forţa dă muncă?”, a întrebat el cu gura-cască la pereţii tapetaţi cu lemn de nuc.

“Exact aici”, a răspuns bărbatul din birou.

“Ie atuncea cevaşilea păntu un colorat ca mine?”

“N-avem nimic deocamdată. Ultimii bani pe care i-am primit i-am folosit să amenajăm biroul şi să plătim salariile şi acum Congresul nu ne mai...”

“Doamne-ajută, da’ io nu cer bani, conaşule, Io nu vreu decât să lucrez cevaşilea. Poţi mata să-mi găseşti cevaşilea?”

Mississippi era plin de mizerie atunci. Funcţionarul a încercat să facă glume.

“Am ceva de lucru. Du-te la fluviu, sunt multe lemne putrede. Du-te strânge câte poţi şi îţi dau jumătate.”

“Bine, şăfu’”, i-a răspuns negriciosul noului său patron, şi-a plecat.

A doua zi, la asfinţit, noul muncitor strânsese deja o grămadă bună de lemn. Era fericit, îşi făcea deja calcule cu cât va rămâne. Un tip cu o caschetă aurită, cu un aer oficial, s-a apropiat de el.

“Ai adunat ceva lemn acolo, am să iau jumătate”.

“Doamne-ajută”, a răspuns negrul, “dar nu arăţi mata ca ăl de la Forţa dă Muncă”.

“Nu, nu sunt de de acolo. Sunt şeful debarcaderului şi, conform ordonanţei oraşului, jumătate din lemn e al meu.”

“Legea-i lege, conaşule. ‘Mneta ia jumătate, Forţa dă Muncă să ia jumătate...Da’ te superi mata dacă iau şi eu un ciot, să pot face un foc, poate oi fura ceva să mănânc...”

Vreau doar să spun prin povestea asta că nimeni n-are vreo scuză să rămână şomer. Întotdeauna va exista cineva să îţi dea de lucru. Şi întotdeauna e cineva din guvern – sau guvernul însuşi – care stă de veghe să protejeze producătorii de vreun surplus.

Munca de birou e foarte efectivă. Un funcţionar face mai multe într-o oră decât poate face un muncitor în 8 ore. Aşa că un funcţionar nici nu trebuie să lucreze atât de mult precum un muncitor. Şi astfel toată lumea e fericită.

Funcţionarul are nevoie şi de concediu, muncitorul poate să se lipsească de aşa ceva. Muncitorul trebuie să muncească mai mult pentru a nu intra în belea. Iar patronul acestuia trebuie să aibă mereu fructe, haine frumoase, servitori.

Muncitorul trebuie să înveţe să fie econom şi să nu râvnească la produse scumpe. Mâncarea simplă i se potriveşte mai bine iar hainele ieftine îi vor da acel sentiment de umilinţă fără de care nu ar putea fi ţinut în frâu.

Pe urmă sunt muncitori care îi învaţă pe alţii cum să nu lucreze. E o parte foarte importantă a Democraţiei. Se numeşte “educaţie”. Scopul educaţiei este de a demonstra necesitatea unei clase conducătoare şi recompensa este fie intrarea în aristocraţie fie o slujbă bună. Creierele profesoriilor lucrează cu creierii elevilor lor şi ambele tipuri de creiere sunt foarte ocupate cu importanţa misiunii lor. Lipsa umorului îi va asigura unui profesor un post mai bun şi unui elev note mai bune.

Importanţa misiunii unui profesor este una din credinţele noastre sacre. Ştim cu toţii că profesorii lucrează prea mult şi sunt plătiţi prea puţin. Ei lucrează cam 22-30 de ore pe săptămână timp de 8-9 luni pe an. Într-un an, un profesor poate să predea unui grup de 100 de elevi toată materia referitoare la cum să te fofilezi de muncă. Prostimea - căreia i se predau doar lucruri legate de demnitatea muncii – nu apreciază arta subtilă a învăţământului.

Munca preotului şi a pastorului e un alt gen de muncă foarte apreciată. Aceştia au în grijă caracterul criminal al omului. Ei ne învaţă despre pace şi frăţie. Dumnezeu să-i binecuvânteze, ei sunt stâlpii spirituali ai societăţii! Numai grozăvii ar fi dacă nu ar exista aceşti muncitori neobosiţi. Societatea le cere doar două ore de lucru pe săptămână.

Munca lor este aceea de a convinge clasele de jos că au mai multe şanse să ajungă în rai decât patronii lor. Pentru această învăţătură patronii plătesc cu drag ceea ce e de plătit acestor muncitori de Duminică. Astfel, preoţii vor arăta prostimii că e o aiureală să îţi doreşti bogăţii lumeşti, că cei bogaţi vor suferi în focurile Gheenei, deci toate averile trebuiesc donate patronilor care vor plăti la rândul lor salariul preoţilor.

Multe predici frumoase pot fi auzite duminica la biserică. Aflăm că săracii nu trebuie decât să deschidă gura şi să spună preotului că le e foame şi imediat vor primi sfaturi despre umilinţă şi cumpătare.

Dacă nu ar fi preoţii, n-am fi descoperit vreodată legătura dintre religie şi artă. Cei care sunt săraci au un suflet mare şi însetat de cultură. Atunci să meargă la biserică duminica şi la muzee sâmbăta şi totul se rezolvă de la sine.

Din când în când, câte un preot se mai abate de la drumul drept. Atunci el blestemă tot ce se poate. Nu mai vede decât mizerie în locul bogăţiilor care până atunci l-au hrănit. Asta însă nu se întâmplă de multe ori şi, când se întâmplă, preotul e repede adus la tăcere. Oricum nu e luat în serios şi devine victima temperamentului său.

Săracii nu suferă. Ei sunt legănaţi uşor de speranţa care li se oferă.

Aşa cum educaţia e modalitatea de a-i învăţa pe unii să-i lase pe ceilalţi să muncească, religia e metoda de a salva sufletele care nu sunt pierdute. Un oier care şi-a lăsat turma pe câmp şi a intrat în crâşmă insistă şi azi că de fapt turma s-a pierdut de el.

Azi-dimineaţă am constatat că mi-am pierdut un ciorap. Asta e o mare problemă, a pierde un ciorap înseamnă a pierde de fapt o pereche de ciorapi. Totuşi, e o mare diferenţă între un ciorap pierdut şi un suflet pierdut. Poţi pierde un ciorap şi îşi dai seama imediat de asta, dar poţi pierde un suflet fără să ştii vreodată.

Şi anumite suflete au nevoie mereu să fie salvate. E ca un om care are două tricouri, pe care le duce la spălat săptămânal. Astfel, într-un an a spălat 104 tricouri, deşi nu are decât două. Aşa că atunci când auzim de mii de suflete salvate, putem să cerem o socoteală mai clară. A fost salvat unul şi acelaşi suflet de mii de ori? Sau două suflete? Combinaţiile sunt infinite.

Am fost o dată la o reuniune cu ocazia căreia au fost salvate multe suflete. Preotul a salvat 50 de suflete cu o singură frază. Fraza era:

“Unde veţi fi peste o sută de ani sau peste o mie de ani sau unde veţi fi peste zece mii de ani?”

Mă gândeam că ar fi putut salva mult mai multe suflete dacă ar fi întrebat “unde aţi fost acum o sută de ani şi unde aţi fost acum o mie de ani sau unde aţi fost acum zece mii de ani?” pentru că e mult mai uşor să îşi aminteşti ce s-a întâmplat decât să ghiceşti ce se va întâmpla.

Preoţii salvatori de suflete simt mereu nevoia de a fi acolo unde e nevoie de ei. Ei au o “chemare” către oraşe mari, mai degrabă decât către sate mici. Faptul că într-un oraş salariul e mai mare nu are nimic de-a face cu mutatul. Mai e un fel de chemare, care ar putea fi numită pastorală, care se întâmplă de obicei când bărbatul unei familii e plecat de acasă. Un preot din Kentucky a primit o chemare la o conferinţă..la fel şi o credincioasă din Chicago. El s-a mutat apoi la Chicago şi chemările au continuat foarte des.

Unul dintre triumfurile democraţiei constă în descoperirea legii compensaţiei. Ghidul nostru spiritual ne-a arătat că, cu cât mai intensă e munca spirituală cu atât mai mare trebuie să fie compensaţia.

Raiul a fost localizat undeva către răsărit şi te obligă să-ţi ridici ochii pentru a privi într-acolo. Dar, în timp ce tu priveşti în sus, el priveşte în jos. Dacă cumva descoperă că proprietăţile tale sunt prea mari, e de datoria lui să execute un schimb de proprietari. Pentru că tuturor ne place să jucăm jocul ăsta. Îl jucam pe vremuri cu frăţiorul meu mai mic. Îi arătam “pasărea aceea ciudată de pe cer” şi îi luam dulciurile pe care le ţinea în poală.

Frăţiorul meu m-a păcălit o dată nelăsându-se păcălit. Când i-am spus despre pasăre, a râs şi şi-a luat în mână dulciurile. Dacă oamenii ar fi la fel de deştepţi ca fratele meu, averile Sfinţiei-Sale ar fi mult mai mici.

În timp ce pedagogul ne învaţă cum să reuşim în viaţă şi preotul e ocupat salvând suflete,

judecătorii noştri sunt foarte atenţi la averea noastră. Din fericire pentru ţara noastră sunt tare multe suflete patriotice şi generoase gata să se sacrifice pentru a-şi servi juridic ţara. Se povesteşte despre un avocat care a renunţat la meseria lui – care îi aducea 1200 de dolari pe an – pentru un post de judecător, care îi aducea doar 900. Bineînţeles, pe urmă a obţinut un post de senator care i-a adus 8000 de dolari pe an.

Datoria unui om din legislatură este de a proteja societatea. Trebuie să fie sigur că cei săraci sunt protejaţi de lăcomia celor bogaţi. Desigur, cei bogaţi, ca şi clasă, au şi ei drepturi care nu pot fi trecute cu vederea. E de-a dreptul interesant să îi vezi cu cât patos îşi fac treaba.

Am cunoscut pe cineva care avea deschis un birt în care se aduna drojdia regiunii. Nimeni nu i-a dat atenţie până în momentul în care a fost ales în senat. În acel moment s-a transformat într-un model de virtute. Asta arată şi înţelepciunea electoratului. Acest senator a adunat în birt toţi vagabonzii pentru a-şi da seama cum poate să-i ajute, pentru a le înţelege nevoile. Era de fapt un suflet mare deghizat.

I-am spus odată bucătarului meu că ar trebui să fie mândru că mă poate servi. “Toţi oamenii cu suflet mare îi servesc pe ceilalţi”. S-a supărat pe mine şi şi-a găsit altă slujbă. Funcţionarul public e cel care ne protejează pe toţi de ce e rău. Ne salvează de elementele rele ale societăţii,

Depune un efort intelectual enorm şi deci trebuie să fie compensat din abundenţă. Îi place la nebunie să lucreze pentru public. Atât de mult îi place încât se enervează foarte repede dacă acelaşi serviciu ar fi oferit de altcineva. Uneori lucrează zile, săptămâni în şir pentru a-şi apăra slujba de un alt pretendent, doritor şi el să facă bine societăţii.

Funcţionarul public are adesea un succes financiar nebun. Fără prea multe studii financiare descoperă metode care îi permit să economisească între între 97% şi 2463% din salariul lui. Totuşi, aceste secrete economice nu sunt predate în şcoală ci sunt rezultatul unui sistem financiar demn de lăudat.

Mai sunt şi alte clase care stau în cârca muncitorului. Aceste clase nu au alt scop decât bunăstarea muncitorului dar nu i s-ar da jos din cârcă. Iar muncitorul se pare e oarecum mândru de această greutate pe care o cară peste tot.

Democraţia! Cât de frumoasă e! Ni se permite să votăm. Ne alegem reprezentanţii în senat şi parlament. Pe urmă le permitem acestora să îşi aleagă un comitet care să îi supravegheze. Pe urmă avem o adunare a electoratului care să supravegheze acest comitet. Şi pe urmă avem o societate care supraveghează această adunare. Şi aşa, la nesfârşit.

Cunosc un scriitor englez care are mare grijă de găinile sale. Când decide să sacrifice o găină pentru cină, o consultă mereu care îi sunt preferinţele, cum ar dori să fie gătită. Dacă e indiferentă – cum uneori sunt cei care votează – atunci scriitorul decide singur. Găina a avut dreptul la vot – nefiind acolo, şi-a abandonat drepturile. Dacă cumva ar protesta în momentul în care i se suceşte gâtul, asta ar însemna anarhie şi pedeapsa cu moartea.

Aleşii noştri manipulează puterea taxelor în acelaşi fel în care amicul meu învârte cuţitul în ziua în care are poftă de carne de găină. Jumulirea face bine găinii precum taxele fac bine poporului.

O companie de asigurări contra incendiilor ne apăra atunci când avem un incendiu. O companie de asigurări de viaţă ne ajută dacă murim.

Dar guvernul e un cartel. Toate drepturile sunt ţinute sub aripa acestuia şi protejate. Plata pentru asta nu e foarte mare şi e colectată cu sau fără voia ta. Plăteşti când cumperi lucrurile de care ai nevoie. Eşti mereu foarte protejat.

Atunci când îţi faci o anumită asigurare contra incendiilor sau de viaţă, compania va plăti ceea ce s-a obligat să plătească dacă are dovada că ai suferit pierderea stipulată în contract.

Ce diferit e guvernul! Ia pielea de pe tine mereu pentru că te protejează dar când dă greş în a te proteja, când ai fost lovit, trebuie să plăteşti alte taxe pentru a-l judeca şi dacă, din întâmplare, poţi dovedi că e vinovat (ceea ce înseamnă că nu şi-a făcut datoria de a te proteja) mai plăteşti şi cheltuielile de puşcărie.

Dacă o companie de asigurări ar lucra aşa, câţi clienţi ar avea? Cât de asiguraţi ar fi asiguraţii?

Dar suntem foarte mândri de democraţia noastră."