Vra să zică, undeva, prin 1990, am schimbat imnul. N-am nimic nici cu cel vechi, nici cu cel nou. Cel vechi cânta drapelul, stindardul, cum spune Dora Hoza, cel nou cântă despre o naţie de adormiţi. Ciudat popor mai suntem.
![]()
Am o mână de amici pe care îi văd foarte rar. Acum câteva luni, o discuţie se desfăşura la modul ăsta şi mi-a tot abuzat piticii de pe creier până n-am mai putut.
- Am fost acasă în România, e un dezastru, spune Amicul Unu, venit de vreo 5-6 ani în Statele Unite.
- Nu mai spune aşa, ripostează Amicul Doi, venit de vreo doi ani în Statele Unite, cu loteria vizelor şi-o nevastă Moldoveancă. (Nevastă-sa mi-a fost colegă la Filologie, o brunetă care a predat copiilor, apoi cei doi şi-au găsit menirea de imigranţi. El face afaceri cu România, nu'ş ce Doamne Iartă-mă exportă din America. Ea creşte acum pruncii). Gata, aia nu mai e casă! Asta e casa, asta îţi dă păpica şi bani! Asta e "home" acum.
Mi se pare un sacrilegiu să dejectezi cu atâta dezinvoltură pe Patria care ţi-a dat sân de la naştere. O fi fost comunistă, o fi fost închisă, dar mie, unuia, ţara aia mi-a dat o educaţie şi, prin învăţătoare şi profesori şi mamă şi tată, prin prieteni şi duşmani am devenit ceea ce sunt azi. Nu fac parte din cei 99% care ascultă manele şi dacă ăsta e rezultatul eliberării si al Revoluţiei, să poţi împărţi Ţara mea de glorii, Ţara mea de dor în procente de inculţi şi cocălari, dacă ăsta a fost preţul intrării în Europa, eliberarea mitocăniei şi eutanasierea culturii si spiritului Românesc, genocid asupra Poporului Român, atunci ceva e putred.
Şi nu cred că mi se mai pare. Pentru că mă uit şi nu-mi vine să cred şi totuşi asist neputincios la un coşmar în care ţara ce mi-a desluşit primele poezii, m-a învăţat cum să caligrafiez, a devenit un maidan. Profesorii sunt astăzi înjosiţi, deveniţi obiectul batjocurii învârtitorilor de făcăleţ care s-au înghesuit ca şobolanii la grâne. Educaţia a devenit un cuvânt deşart. Doctorii sunt aruncaţi pe geamul din spate, ni se exportă inteligenţa şi sănătatea pentru ca încă un jegos să se îmbogăţească şi să ia la pumni bunici pe trecerea de pietoni. Mizerabilii care s-au agăţat precum lipitorile de posturile grase au furat cu dezinvoltură tot ce s-a putut fura, au vândut tot ce se putea vinde
şi-acum, când nu mai e de unde, când cineva trebuie să dea socoteala, aruncă plebei lipitorile mici şi condamnă la moarte pensionarii. Căci cum altfel poţi numi mârşăvia de a le tăia lor pensiile, celor care au dus în spate ţara asta, celor care n-au avut televizoare color şi nici limuzine? Sigur,s-a furat atât de mult, de peste tot, nici nu e de mirare că nu mai sunt fonduri pentru nimic! Şi cine să plătească jaful? Învăţământul, sănătatea, pensionarii. Un popor căruia i se cântă de 20 de ani să se deştepte şi n-o face.
Banii s-au dus în câteva buzunare adânci şi acolo au să rămână. Nici Bill Gates nu s-a îmbogăţit în halul ăsta în 20 de ani. Dar el nici n-a putut fura pensiile.
Şi uite-aşa dorinţa lui Eminescu flutură tot mai zdrenţuită şi mai îndepărtată pe catargul corăbiei care se scufundă încet, cu şobolani care rod pe fund din rămăşiţele hambarelor. Cu un popor care se agaţă de balustrade cu ochii goliţi de speranţe, aşteptând salvarea miraculoasă sau măcar o scufundare apoteotică.
